Când sunt lovit de crunta mahmureală,
Simt smirghelul că-mi sapă în plămân,
Am mers și respirație de bătrân,
Și simt că-mi crește păr pe teasta cheală.
Timpanul se transformă-n difuzor,
Sau altceva, oricum, ceva atroce,
Că poate să audă orice voce
Ca pe o-accelerare de tractor.
Stomacul este bine împărțit,
În lucruri rele, și în foarte rele,
Ce vor să plece-n lumea lor, rebele,
Cu tot ce vreodată-ai înghițit.
Prin locurile-n care, în trecut,
Treceau licori, menite să desfete,
Acuma e ceva… ca un burete
Ce-absoarbe-oricâtă apă ai băut.
Ficatul crește, exponențial
Cu cantitatea de macheală trasă,
Și capătă o densitate grasă,
Ceva ce aduce-a morgă, sau spital.
Prin tine totul strigă de durere,
Organele fac sfat să evadeze,
Iar pancreasu-insistå să se-așeze
Cu bolovani cu tot, direct pe fiere.
Prin minte-ți trec rețete de succes,
De genul varză, aspirină, moare,
Și orice ar aduce vindecare
Si risipirea poftei de deces.
Când ești mahmur, ai simțurile treze,
Dar creierul ți-e anesteziat,
Te simți, și tu, un biet handicapat,
Ce-așteaptă, statul să il pensioneze.
De aia, mă vedeți la masa mea,
Purtandu-mi demn, întreaga mea durere,
Și-acum, când sunt pe la a șasea bere,
Încep să mă-ndoiesc că-i chiar așa…