Eduard Popica, omul care demonstrează că politica e ca o minge de ping-pong – ba sus, ba jos – se întoarce triumfal pe scaunul de prefect al județului, deși a pierdut lupta pentru un fotoliu de deputat. Cum spune o vorbă veche, „cine nu poate în Parlament, ajunge la Prefectură”. Între timp, Dorin Apostu, viitor fost subprefect, va fi nevoit să plece din funcție, el se va întoarce la vechea meserie care l-a consacrat: director la Cimitirul din Bârlad. Dacă la Prefectură îi suna telefonul încontinuu, acum va auzi doar foșnetul frunzelor și… liniștea eternă. Apostu recunoaște că salariul de director de cimitir e mai mic decât cel de subprefect, dar, cum se știe, cimitirul e un loc de combinații „eterne”. Locurile de veci sunt o afacere stabilă – clienții nu se plâng, iar negocierile sunt, literalmente, pe viață și pe moarte. De altfel, Apostu pare încântat de noile perspective: „Dacă stai printre morți, îți faci relații la ‘cel de sus’. Sfântul Petru te primește la poartă cu brațele deschise dacă faci treaba bine pe pământ.” Morala poveștii? Uneori, să lucrezi la cimitir nu e chiar așa de rău. E liniște, nu ai ședințe interminabile, iar promovarea e garantată: toți ajung la un moment dat „rezidenți permanenți”. Între timp, Popica promite să transforme județul. Ce fel de transformare? Asta rămâne de văzut, căci schimbările din politică seamănă cu locurile de veci: unele sunt frumos aranjate, dar nimeni nu știe ce e dedesubt!
